Prima mea întâlnire de coaching cu marele Luca Ward a fost un vârtej de emoţii contradictorii.
Mi-am dat seama că nu visam. Trăiam.
Era chiar înainte să împlinesc 50 de ani, iar evaluarea pe care credeam că deja o făcusem despre viaţa mea devenea din ce în ce mai bogată şi mai colorată, fără notificare.
Că Paola acum nu avea vârstă.
Ca şi cum mi-ar fi fost dat în dar timp preţios.
Luca m-a făcut imediat să mă simt confortabil.
Am citit scenariul „Mamma Mia!”, între glume în dialectul nostru din Roma pentru a-mi reduce emoţia şi multă implicare serioasă şi meticuloasă.
Rolul Donnei era perfect pentru mine şi am început să o iubesc încă de la început.
Rolul meu de Eliberator tocmai începuse!
Tăria mea de caracter era cea care mă ghida, nu gleznele mele fragile şi destabilizatoare. Cu viteză maximă înainte, Paola!, mi-am spus mie însămi.

Aici sunt la a doua întâlnire cu Luca, coachul meu.
Cât de minunat, astăzi am început să punem laolaltă proza şi muzica.
În primul rând, alegem cele mai intense şi potrivite scene.
„S.O.S” revizuit în italiană, precum şi frumoasa melodie „The Winner takes it all”.
Inutil să spun, celebra trupă Abba a câştigat din nou.
Piele de găină şi magie.
Iată, visul se împlineşte!
Sunt fericită!
Prea fericită!
Mă îndrept spre casă după această a doua întâlnire şi mă simt în al nouălea cer

Aprilia, iulie 2019
Este foarte cald!
Dar „The show must go on”!
Şi este a treia!
Mi-aş dori să existe o mie de întâlniri cu coachul meu, Luca Ward.
Pentru că, deşi sunt nerăbdătoare în ce priveşte rezultatul provocării mele, în minunea aşteptării există cunoaşterea faptului că îmi va fi cu adevărat greu să beneficiez din nou de un astfel de privilegiu în viaţă.
Din secunda în care mă urc în maşină pentru a mă duce la studiourile din Roma, savurez fiecare clipă încet pentru a o imprima şi a o fixa încuraja în acel puzzle cu cele mai frumoase amintiri din viaţa mea.
Astăzi vom juca şi cânta.
Scenele capătă formă şi viaţă.
Muzica emoţionează şi inspiră.
Suntem aproape acolo sau, mă rog, cel puţin mă simt puţin mai încrezătoare.
„Donna” începe să îi ia locul Paolei

Unor oameni le place luna august datorită binemeritatei odihne şi a vacanţelor de vară.
Îmi doream ca luna august să se termine imediat.
Îmi lipseau cursurile lui Luca.
Eram într-o stare de anxietate şi teamă. Oriunde eram, cântam şi repetam; cred că fusesem luată drept o visătoare!
Dar inima asta care galopează doar la gândul legat de provocarea mea, cine o poate opri? Nimeni nu poate!
Şi în sfârşit a venit luna septembrie!
Odată cu înțelegerea faptului că linia de sosire, privind cu atenţie, apare pe neaşteptate şi magia impunătoare a adrenalinei!
Ultimele repetiţii cu Luca, acest om care, pe lângă faptul că este coachul meu, acum este un prieten drag.
Abia aşteptam să-i arăt interpretarea mea pentru că nu mai aveam nevoie să mă uit pe scenariu – îl memorasem în sfârşit.
Luca m-a învăţat să mă mişc, explicându-mi că publicul de la Teatru este definit drept „al patrulea zid” căruia ne adresăm mereu fără să-l distribuim.
Spontaneitatea pe primul loc.
Eram cu adevărat „Donna”, protagonista, dar propria mea „Donna”, nu una copiată de la alţii, propria mea versiune a ei, cea pe care am simţit-o, cea care se potriveşte cu Paola.
La despărţirea de Luca, cu greu îmi puteam reţine lacrimile.
Ultima noastră întâlnire însemna că visul mi se împlinea şi nu am vrut să ajung să fiu fericită doar în lumea mea imaginară sau în amintiri, aşa cum se întâmplă adeseori, ci chiar în momentul acesta.
Eram fericită chiar în acel moment!
Sunt fericită acum!
Milano mă aşteaptă!
Nu ştiu cum se vor derula lucrurile, dar ştiu că sunt pregătită pentru provocare şi că voi da tot ce e mai bun din mine.
Mulţumesc din nou celor care au crezut în mine.
Cu toată dragostea mea.

11 septembrie 2019, tocmai am urcat în trenul care mă va duce la Milano, cu o valiză plină cu haine alese cu grijă, sperând că sunt alegerile potrivite pentru rolul meu. Mai sunt doar două zile până la debutul meu şi încă nu pot să cred.

Coachul meu, Luca Ward, mi-a spus să îmi păstrez calmul, dar, mai ales, să fiu eu însămi. De asemenea, mi-a mai spus că mă voi transforma în „Donna” fără să-mi dau seama.

Un personaj pe care l-am studiat atât de mult şi pe care îl simţeam ca fiind al meu.

L-am întâlnit, în cele din urmă, pe Giacomo Buccheri, actorul care interpretează rolul lui „Sam” în „Mamma mia!”, spectacolul pe care îl vom pune în scenă.

Mi-a plăcut imediat de el, deoarece mă poate linişti şi mă susţine cu adevărat.

Pe aceste tocuri înalte, nu pot nici măcar să-mi simt gleznele care mă susţin în mod miraculos. Şi aceasta este minunea mea: emoţia şi adrenalina amestecate cu faptul că realizez că îmi trăiesc visul. Şi, după o lungă călătorie de la Roma, iată că vine familia mea, în timp ce mie mi se montează microfonul. Ne îmbrăţişăm strâns.

A sosit momentul, scena mă aşteaptă, spectacolul regizat cu măiestrie de femei minunate: Laura Campanello, Michela Mantovan şi Carolyn Smith.

Mă comport ca şi când aş fi într-o cameră de zi cu prieteni, dar, în realitate, mă aflu într-un teatru plin ochi: unii spectatori chiar stau în picioare, iar alţii nu au putut intra deoarece toate biletele erau deja vândute!

Eu şi Giacomo jucăm şi ne facem semne ca şi când am fi doar noi doi!

Ropote de aplauze incredibile mă trezesc din acest vis şi văd o mulţime de oameni care îmi arată toată dragostea lor.

Îmbătată de bucurie şi senzaţii uimitoare, trec prin primul meu interviu din care, jur, nu-mi amintesc nici măcar o singură întrebare!

Am reuşit! Chiar şi această provocare a fost un succes! Dar nu aş fi putut depăşi această provocare de una singură. Au fost oameni care au crezut în mine şi m-au inspirat cu forţă şi hotărâre.

Îţi mulţumesc, Liberate Life! Amintirile durează o viaţă întreagă şi nimeni, nici măcar peste 100 de ani, nu îmi va putea scoate aceste amintiri din memorie.

Dislcaimer: Înainte de a-ți seta o astfel de provocare, este important să te consulți cu echipa ta medicală.